cu braţele slabe
descărnate de frunze
mă încleştez
de coama de murg
a vântului

cerul se clatină
şi şoimul
se roteşte
în ochiul înceţoşat
al vânătorului

mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape

înfrigurat

o descopăr

ascunsă 

goală cum o lăsase Dumnezeu
când îi murise omul

i se –mpliniseră pulpele
şi şoldurile
îmbiau doldora
de parfumul
merelor

cum să cuprind
umilinţa de-acum
a tinerei femei
să dau cep vinului
să curgă

şi cum

fără morţi în pământ
să îmi desprind fiinţa
de sabia
celui înfrânt

Inima-mi se zbate
în capcana
strâmtă
ca un pui
de vrabie

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de ion toma ionescu [iti  ]

2010-01-25  |     | 

cuvintele curg sângerii
gesturile se descompun
în imagini de lumină frântă
cu fiecare greşeală
învrăjbim îngeri

strigătul e un carusel sublim
şi explozia…
de explozie incumbă
adăposturi antiatomice
toţi murim

femei goale
ca nişte cruci albe
în cimitire
militante Greenpeace
se aruncă în valuri

gândesc
sigur am o problemă
(şopârlă întinsă la soare
pe plaja unui ochi
deschis timpului)

mă retrag apoi
în aşternuturi curate
alergarea în doi
e ca fericirea tâmpă

ating sânii pe rând
grijuliu cun atingi
trăgaciul unui pistol

trebuie sa fim radicali…

în puterea nopţii cântă o pasăre
la far valurile se sparg
triumfal
în bar ultima comandă
„amice nu strica zarurile…”

ţi-e scris
lumea verde se va răci
ia-ţi minţile de pe mine
ţi-e scris
lumea verde se va răci