octombrie
ca o văduvă tânără
descheindu-şi cerga de ploi
a scăpat din zăgazuri
izbindu-mă
cu braţele slabe
descărnate de frunze
mă încleştez
de coama de murg
a vântului
cerul se clatină
şi şoimul
se roteşte
în ochiul înceţoşat
al vânătorului
mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape
înfrigurat
o descopăr
ascunsă
goală cum o lăsase Dumnezeu
când îi murise omul
i se –mpliniseră pulpele
şi şoldurile
îmbiau doldora
de parfumul
merelor
cum să cuprind
umilinţa de-acum
a tinerei femei
să dau cep vinului
să curgă
şi cum
fără morţi în pământ
să îmi desprind fiinţa
de sabia
celui înfrânt
Inima-mi se zbate
în capcana
strâmtă
ca un pui
de vrabie
Ion Toma Ionescu